07/01/2018
Despre Doamna Francisca şi despre România în secolul XXI!
Azi nu voi posta despre nunţi sau decoruri, nici despre cupluri fericite aflate la început de drum în viaţă. Cu lacrimi în ochi, azi aş vrea să o prezint şi să încerc să o ajut pe Francisca, aflată mai degrabă spre finalul vieţii. Francisca, o doamnă în vârstă şi chinuită, care ştie despre Facebook doar că este "un fel de telefon mobil", dar care a acceptat cu drag să o fotografiez pentru o postare publică.
Doamna Francisca a stat în seara aceasta la coadă la farmacie în faţa mea. Ajunsă la casă, a scos o reţetă şi a aşezat-o pe vitrină împreună cu o bancnotă de 5 lei si două bancnote de 1 leu. Farmacista i-a spus că nu ajung 7 lei pentru toată reţeta, la care Francisca i-a răspuns senină "Ştiu, domniţă! Daţi-mi câte 3 pastile din fiecare, că nu am decât 7 lei.". Am intervenit rugând-o pe farmacistă să îi dea tot ce apare pe reţetă pentru că voi plăti eu. Francisca s-a uitat la mine cam blocată şi am adăugat pentru ea că sper să accepte ajutorul meu şi să ceară orice altceva mai are nevoie de la farmacie. Cu jenă a deschis un săculeţ şi a început să caute printre vreo 12 feluri de folii GOALE de pastile, alegând la final 1 singură folie. Mi-a întins-o mie şi m-a întrebat dacă aş putea să îi iau măcar 3 pastile din acel medicament. "Nu toată folia, vă rog, că e foarte scumpă. Dar nu mai am deloc şi nu am bani azi nici măcar de 1 pastilă.". Am aşezat folia pe vitrină la casă şi am insistat de vreo 4 ori să scoată toate foliile goale pe care le are la ea. A scos una câte una vreo 8 feluri de folii, explicându-mi: "le ţin goale pentru că uit cm se numesc". Ultimele 4 folii nu le putea cumpăra pentru că nu avea reţeta la ea. La final când domnişoara farmacistă i-a întins pachetul cu medicamente, a început săraca să plângă şi să mă mângâie pe haine. "Domniţă dragă, mă iubeşte Dumnezeu! Mi te-a scos în cale. Nu îţi dai seama ce bucurie mi-ai făcut! Mă voi ruga pentru tine toată viaţa mea! Aşa ceva...!!!".
M-am uitat de 3 ori la bonul fiscal, ca să pot înţelege şi procesa recunoştinţa Franciscăi. Bonul era de 112 lei. Mă uitam la bătrâna în lacrimi şi apoi la bon din nou. Tot 112 lei. A fost rândul meu să rămân blocată. Pentru 112 lei simţea nevoia să se roage toată viaţa pentru mine!? Am rugat-o să mai stea câteva minute ca să stăm de vorbă, pentru că aş vrea să încerc să o ajut. Aşa am aflat cm o cheamă şi că are o pensie de 328 de lei. Printre hohote de plâns mi-a spus că de multe ori la pensie lasă toţi banii la farmacie. "Şi ştii domniţă, că acuma am auzit că nici nu vor mai fi compensate reţetele mele." Mi-a venit şi mie să plâng. Cum este posibil aşa ceva? O femeie din România, în anul 2018, să aibă numai 328 lei pensie şi să necesite medicamente de sute de lei care nu îi vor mai fi compensate!??
I-am explicat pe scurt de puterea Internetului şi că aş dori să fac publică imaginea şi povestea ei pe Facebook. A fost imediat de acord. A pozat fericită şi cu speranţă în ochi. Speranţa că vor sări şi alţi oameni ca mine să o mai ajute. "Ştii, domniţă, mi-e ruşine dar trebuie să recunosc. Eu trăiesc cerşind când nu mai am bani nici de pâine. Nu ştiu altceva ce să fac. Am unde să stau, dar poate m-ar ajuta cineva cu un braţ de lemne. Că nu am deloc şi noroc că a fost cald. Dar dacă vine frigul nu ştiu ce-o să fac. Am un băiat de 40 de ani şi a muncit pe afară şi îmi trimitea bani. Dar acum e bolnav de inimă şi nu mai are voie. O duce rău şi el. Vai domniţă, câte am să-ţi povestesc. A plecat săracul din ţară pentru ca partenerul meu îl bătea. Nu e tatăl lui. Tatăl lui a murit de mult de tot. Şi acum sunt cu omul ăsta. Şi mă chinuie, domniţă. Că nu e om rău, dar bea foarte mult. Şi lui îi e rău. Măcar nişte lemne de aş avea să nu mai fie aşa frig. Că şi acoperişul e stricat de tot şi intră frigul pe acolo".
Am rugat-o să îmi spună cm pot să o contactez. Eu sau alţi oameni care vor dori să o ajute. Mi-a dat adresa ei (din zona Andronache) şi m-a întrebat dacă trebuie să stea numai în casă, să nu mai iasă nicăieri. "Că poate vine cineva cu lemne, domniţă. Că tare m-aş bucura!" I-am zis că poate ieşi liniştită, că cine vrea să o ajute revine dacă ea nu e acasă. Atunci a sunat un telefon mobil la ea în săculeţ. "E băiatul meu. Nu mai are cu ce să mă ajute nici el, dar mă sună să vadă ce fac. Noroc că mă sună, ca să îl întreb ce număr are telefonul ăsta. Eu nu îl ştiu, pentru că doar el mă sună." A scos un telefon mobil şi a răspuns. "Da, iubitul lui mama! Nu pot vorbi acum. Sunt cu o domniţă care vrea să mă ajute. Te iubeşte Dumnezeu, puiul meu. Zi-i domniţei ce număr să formeze ca să îi răspund la telefon.".
După ce i-a dictat băiatul şi eu am notat numărul, i-a închis. Am încercat să îi notez şi eu numărul meu în agendă, dar nu ştiu dacă am reuşit. Telefonul era un model prea vechi şi nu m-am descurcat în meniu, în ciuda faptului că sunt o persoană extrem de "tehnică". Poate era şi emoţia un pic de vină. I-am lăsat o carte de vizită şi 100 de lei şi i-am promis că eu sau alţii o să o contactăm şi o să vedem cu ce o mai putem ajuta. De plâns şi emoţie a scăpat cei 7 lei pe jos şi era cât pe ce să îi piardă. Sper să fi ajuns măcar cu cei 100 de lei acasă.
Trist, extrem de trist. E o poveste ca multe altele cu bătrânei, pe care le-am văzut pe Facebook. Dar de data aceasta (fiind bătrânica "mea"), se simte cu totul altfel. Şi totuşi asta e realitatea zilelor noastre. De aici din România. În anul 2018! Trist, extrem de trist!!!
Later Edit: pe cei care doresc adresa sau telefonul Franciscăi, îi rog să îmi dea mesaj şi le voi răspunde cât pot de repede. Nu aş posta public datele, deşi nu prea văd ce rău ar putea să îi facă cineva.
