08/05/2026
Există oameni care te formează fără să știe cât de adânc ajung.
Profesoara mea de violoncel a fost una dintre ele. Organiza hartii în cabinetul ei pentru că avea și o funcție de conducere. Eu in camera alăturată repetam, cantam la violoncel. Ne despărțea o ușă deschisă.
Eu repetam. Ea auzea tot — din spatele hârtiilor, din spatele ușii întredeschise se auzea; „Mai sus." „Ia-o de la început." „Încă o dată." „Încă o dată." „Acest fragment încă o dată." Mă pregătea pt olimpiada, alte concursuri sau festivaluri. Ea vroia sa fiu cea mai buna. Ii sunt profund recunoscătoare și astăzi
Au fost zile în care am ieșit de la lecție cu lacrimi pe obraji. Puține dar cu putere de transformare.
Nu pentru că era greu. Ci pentru că atunci când faci ceva cu tot ce ai, încet te deschizi. Te dezgolești. Te pui involuntar poate față în față cu tine însuți — cu ce poți, cu ce îți lipsește, cu cât mai ai de mers, creșterea nu este doar plăcută.
Am studiat arta. Modelaj, pictura, muzica. Și în tot timpul acela am învățat ceva ce nici o carte nu m-ar fi putut învăța așa:
• că emoția nu se predă — se trăiește
• că persistența nu înseamnă să nu cazi — înseamnă să iei de la capăt
• că cei mai importanți oameni din viața ta uneori stau în camera alăturată și nu îți spun cât te iubesc — îți spun doar: „Încă o dată." "Hai că poți!"
Azi sunt psiholog.
Și uneori mă gândesc că tot ce sunt — toată căldura, toată răbdarea, toată credința că omul din fața mea poate — vine de undeva mult mai departe decât facultatea.
Noi nu ne construim singuri.
Suntem, de fapt, suma tuturor celor care au ales să rămână lângă noi. A celor care ne-au certat cu dragoste. A celor care ne-au văzut obosind și ne-au spus tot „încă o dată" — nu pentru că erau cruzi, ci pentru că știau ce putem deveni.
Și poate cel mai frumos lucru pe care îl poți face cu tot ce ai primit este să devii, la rândul tău, omul acela pentru altcineva.
Omul din camera alăturată.
Cel care aude. Care crede. Care nu te lasă.
•
•
•
