06/09/2024
Acum 207 de ani, la Iași, s-a născut Mihail Kogălniceanu, personalitate plurivalentă, istoric, scriitor, publicist și om politic. Și-a început studiile sub îndrumarea călugărului Gherman Vida, apoi la pensionul lui Victor Cuénim din Iași și la Institutul Francez din Miroslava (Iași). Studiile superioare le-a făcut în străinătate, la Luneville (Facultatea de Litere) și la Berlin (dreptul și istoria).
În plan științific, Mihail Kogălniceanu a fost membru titular al Societății Academice Române (16 septembrie 1868), vicepreședinte (5 aprilie 1886 - 28 martie 1887) și președinte (28 martie 1887 - 27 martie 1890) al Academiei Române, președinte al Secțiunii Istorice a Academiei Române (1891). Poate mai puțin cunoscută este activitatea sa de jurnalist și editor de presă. În 1838 a preluat de la Gh. Asachi „Alăuta Românească”, iar în 1840 a publicat revista „Dacia literară”, care, în celebra sa , , punea bazele unei literaturi moderne în Principatele Române. Totodată, a editat „Foaia Sătească a Prințipatului Moldaviei” și a înființat o tipografie și o editură proprie.
În literatură, a scris, mai ales, proză autobiografică („Iluzii pierdute”, „Un întâiu amor”, 1841), istorică („Trii zile din istoria Moldaviei”), satirică („Fiziologia provincialului la Iași”). Ca istoric în 1837 a publicat la Berlin, „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, iar în 1841 a fost promotorul primei colecții de documente istorice, „Arhiva românească”, urmată de „Letopisețele Țării Moldovii” în care apăreau pentru prima dată cronicile lui Miron Costin și Ion Neculce.
A desfășurat și o intensă activitate politică. A participat la Revoluția din 1848 din Moldova, alături de alte mari personalități române, iar după Războiul Crimeii, în noul context internațional, Kogălniceanu a militat pentru unirea Principatelor Române. A fost printre cei care l-au văzut pe colonelul Alexandru Ioan Cuza drept simbolul Micii Uniri: pe 5 ianuarie 1859, în ședința Adunării Elective din Moldova, Mihail Kogălniceanu a pledat cu mare căldură pentru alegerea ca domnitor a acestuia.
După Unirea de la 1859, a fost artizan și susținător al unor mari reforme din timpul domniei lui Al. I. Cuza, în urma cărora cele două Principate au devenit un stat unitar modern.
A ajuns până la demnitatea de prim-ministru al Moldovei (1860 - 1861) și apoi al României (1863 - 1865), ministru ad-interim la culte în Moldova (1860 - 1861), ministru de interne (1863 - 1864, 1868 - 1870, 1879 - 1881), ministru al industriei, agriculturii și lucrărilor publice (1864 -1865) și ministru de externe (1876, 1877 - 1878). A fost, de asemenea, ministru plenipotențiar și trimis extraordinar la Paris (iulie 1880 - iunie 1881).
Prin activitatea sa neîntreruptă, Kogălniceanu a contribuit la modernizarea statului român după model occidental, cu instituții și cadre legislative avansate.
Cel mai cunoscut discurs al lui Kogălniceanu are legătură cu activitatea sa pentru dobândirea și apoi pentru recunoașterea independenței țării. La 9 mai 1877, în cadrul unei sesiuni extraordinare a Adunării Deputaților, Kogălniceanu afirma: „Suntem independenți, suntem națiune de sine-stătătoare (...) suntem o națiune liberă și independentă”.
