29/05/2026
Sfinți români
Starețul care a fost torturat până la moarte, dar s-a ridicat din patul de agonie pentru a-și spovedi, mângâia și ierta propriul torționar muribund
Cine a fost?
Gherasim Iscu. Nu era o figură mediatizată la București, ci un preot discret, profund, stareț al faimoasei mănăstiri Tismana. Un om dedicat exclusiv rugăciunii, literaturii patristice și asistenței țăranilor săraci din zonă. Când grupările de partizani din Oltenia (precum grupul generalului Carlaonț) au ajuns la limita supraviețuirii, hăituiți de miliție prin munți, călugării mănăstirii Tismana i-au adăpostit în secret, oferindu-le pâine, haine și medicamente.
Când securitatea a aflat că mănăstirea funcționa ca un hub logistic pentru „bandiți”, a descins cu o forță uriașă. În septembrie 1948, starețul Gherasim Iscu a fost ridicat, aruncat în duba securității și dus la Craiova. Anchetatorii sovietizați aveau o plăcere sadică în a tortura clerici, încercând să îi determine să blasfemieze și să semneze angajamente de informatori.
Anatomia izolării și coborârea în iad
Părintele Gherasim a trecut prin camerele de tortură de la Craiova, apoi a ajuns la Pitești, Gherla și Aiud. Pentru că a refuzat să colaboreze și să predea spovedaniile luptătorilor, a fost bătut cu o violență incalificabilă. Gardienii îl loveau cu pumnii și cu cizmele în piept, rupându-i coastele. Din cauza bătăilor, a frigului de la carceră și a epuizării, călugărul s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză. Plămânii i-au fost măcinați de caverne, iar corpul i s-a topit până la stadiul de schelet. A fost trimis să moară la faimosul sanatoriu-închisoare de la Târgu Ocna (locul în care mureau deținuții politici tineri și bătrâni).
În camera 4, numită și „camera morții”, părintele Gherasim zăcea pe un pat de fier, scuipând sânge, neputând să mai mănânce și vorbind doar în șoapte stinse. Dar istoria acestui om ascunde o coincidență (sau un plan mistic) care a șocat toți martorii oculari din acel penitenciar.
Dosarul secret al torturii și culisele sacrificiului
În aceeași cameră 4 a spitalului penitenciar, pe patul alăturat, administrația închisorii l-a aruncat pe un alt muribund, adus tot în fază terminală. Numele lui era Vasilescu. Cine era Vasilescu? Fusese unul dintre cei mai brutali și sadici anchetatori și torționari comuniști. Torturase cu mâinile lui sute de studenți și preoți. Însă, într-o reglare de conturi internă a partidului comunist, Vasilescu fusese epurat, arestat de propriii lui colegi, torturat la rândul lui, îmbolnăvit de TBC și aruncat acum, deșeu inutil, exact în camera în care mureau victimele regimului său.
În noaptea de Crăciun a anului 1951, Vasilescu a intrat în agonia finală. Conștientizând dintr-odată monstruozitatea crimelor pe care le comisese de-a lungul anilor, fostul torționar a început să aibă atacuri de panică teribile, să plângă în hohote și să urle de disperare în întuneric, implorând să găsească pe cineva care să îl asculte înainte să moară și să meargă în iad.
Richard Wurmbrand (pastorul evreu care era închis în aceeași cameră) a relatat o scenă care îți oprește inima. Părintele Gherasim Iscu, el însuși în agonie, neputând să mai stea pe picioare din cauza bolii, le-a cerut colegilor să îl ridice. Doi deținuți l-au susținut de subraț pe starețul care nu cântărea mai mult de 40 de kilograme. S-a târât până la patul torționarului comunist. S-a așezat pe marginea patului lui Vasilescu. Călugărul sfărâmat de bătăi și ofițerul care mutilase destine s-au privit în ochi. Iscu a pus mâna sa uscată, de muribund, pe capul torționarului care plângea. A ascultat, șoptind, cm ofițerul comunist își mărturisea plângând toate atrocitățile. La final, în liniștea de mormânt a camerei, călugărul i-a spus: „ești tânăr, ai fost spălat pe creier, te-au folosit și te-au aruncat. Ești o victimă și tu. Eu te iert din toată inima mea. Dacă eu, pe care voi m-ați chinuit, pot să te iert, fii sigur că Dumnezeu, care e infinit mai bun, te iartă și El. Mori în pace!”.
I-a citit dezlegarea, l-a îmbrățișat și apoi a cerut să fie dus înapoi pe patul său. În acea noapte, la interval de doar câteva ore, au murit amândoi, în aceeași cameră, ofițerul torționar și victima sa, amândoi eliberați.
Epilogul
Să îți accepți sfârșitul în pușcărie este destinul tragic al oponenților politici. Dar să îți aduni ultimele respirații vitale dintr-un plămân ciuruit de boală, nu pentru a-ți plânge de milă, ci pentru a te târî până la patul călăului tău, îmbrățișându-l, spovedindu-l și asigurându-l de iertare înainte să muriți împreună, este apogeul absolut al spiritualității umane. Gherasim Iscu ne-a demonstrat că nicio ideologie politică nu poate rezista în fața forței nucleare a iubirii necondiționate.
Sursa: https://www.facebook.com/share/1DGefrNQXa
Pelerinaje Adriana
Pelerini
