Adi Luca, Bucharest (2026)

17/02/2026

La un moment dat, câștigam atâția bani încât eram convins că așa o să arate viața mea pentru totdeauna. Pe bune că trăiam cu impresia că universul mi-a zis: „Da, frate, ție îți merge bine de acum încolo, felicitări, ai ieșit la lumină!”.
Doar că, surpriză, universul nu semnase niciun contract cu mine. Și, cm se întâmplă în toate poveștile bune, a apărut și vrăjitoarea- pandemia.🥹
Și nu doar mi-a tăiat din bani, de fapt le-a subțiat ca pe feliile alea de salam de care ne miram când au apărut feliatoarele la magazinele Gospodina. 😁
Îmi amintesc perfect ziua în care am vândut o bicicletă. Bicicleta mea! Nu pentru upgrade, nu pentru că voiam una electrică, ci pentru că nu mai aveam bani de întreținere. A fost momentul în care am înțeles că viața nu e neapărat un rollercoaster, uneori e mai mult un carusel care se învârte prea repede și tu tocmai ai mâncat o shaorma cu de toate.
De atunci, am rămas cu un gust amar și cu o teamă mică, dar persistentă, ca un reminder care nu vrea să se șteargă. Așa că la fiecare salariu pun deoparte cât pot. Uneori e o sumă decentă, alteori e genul de sumă pe care o uiți într-un buzunar și o găsești peste trei luni. Dar o pun acolo. O parchez. Dorm mai liniștit.
Am devenit și foarte selectiv și cu hainele sau alte cheltuieli. Dacă ceva costă peste 80 de lei, nu cumpăr.
Între timp, am început să mă joc cu investiții. Mici, modeste, cât să învăț. Cât să simt că nu mai sunt doar spectator la propriile mele finanțe. Cât să nu mai depind de norocul din horoscoape.
Și am realizat ceva: generația mea nu știe să investească. Nu pentru că nu vrem, ci pentru că nimeni nu ne-a învățat. Am învățat să facem comentarii literare, dar nu cm să ne creștem banii. Am învățat teorema lui Pitagora, dar nu ce e un fond mutual.
Așa că acum învăț singur. Cu pași mici, cu greșeli, cu „hai să vedem ce se întâmplă dacă…”. Și, sincer, e prima dată când simt că am un pic de control legat de banii mei.
Printre altele, mâine în Deșteptarea vorbim despre bani. Cât și cm economisim. Dacă economisim. Vă aștept cu Luca Pastia de la 7:00 pe Radio Europa FM

11/02/2026

Era deja a treia oară când mă suna anul ăsta pe ultima sută de metri.
„- Alo? Bună, mama. Ce s-a întâmplat”; de câte ori mă sună mama mă trec fiori.
„- Am o problemă și aș vrea să mergem la doctor. – Despre ce e vorba? – O umflătură sub braț, spre sân.” Căcat, mi-am zis. Astea nu-s niciodată bune. Nu, nu mă pricep, dar primul gând mă duce departe. „– Bine , hai că vin să te iau.”
Trag niște pantaloni scurți pe mine și mă bucur că față de ultimele dăți nu e noapte, e doar patru după-amiază.
La 5 intrăm pe ușa de la Municipal. Lume ca la Camera de Gardă. „-Mama, hai să plecăm, nu intrăm nici la 2 noaptea. Hai la policlinică la Vitan, găsim noi un doctor să te vadă. Simt că mă sufoc. Masca de pe față nu mă lasă să respir. Oricum, nu respir. Iau doar aer puțin, jumătate de înghițitură, doar cât să ajung mai departe.
Și urc.
Treptele policlinicii sunt sparte, ciobite. Doamne, nu am mai fost aici de 35 de ani. Eram mic, aveam sandale. Maro. E înăbușitor de cald. Mă sufocă masca și mirosul de policlinică: rece, steril, chimic, durere. Mă sufocă mirosul de durere.
„-Unde să mergem? La dermatologie? Nu știu. Hai la dermatologie. Bună ziua, avem și noi o problemă”. Am rămas afară. Canapeaua verde ou de rață e aceeași de când mama venea cu mine. Nu apuc să îmi strâng gândurile prea mult. „- A zis să merg la chirurgie generală, mi-a dat trimitere”. „-Uite ,aici e chirurgie, hai să batem la ușă”.
Am rămas afară. Fotoliul e scorojit. Mușamaua e ruptă și din ea iese buretele, ca o rană. Cineva a scris cu pixul o prostie. Peretele din față e murdar. Pe vremuri erau pictați piticii din Albă ca Zăpada. Si Degețica. Uite, aici este o altă canapea. Roșie. Din mușama. Și o ușă alba. La policlinică toate ușile sunt albe. Și au o bucată de hârtie pe care scrie „ORAR”. Ca la mine la școală. Sunt în pantaloni scurți. Mușamaua e roșie și rece. Mie îmi e frig. Pe degetele mari de la picioare e praf. E vară și vara e praf. Și cel mai bine se vede praful pe degetele mari de la picioare. Așa vede și tata care mă trimite să mă spăl. Mie nu îmi place să mă spăl. Tata mai zice că afară am pus mâna pe șobolani. Eu nu am pus niciodată mâna pe șobolani. Uneori, înainte de veni gunoierii, printre tomberoane văd șobolani. Mie mi-e frică de ei, lor de mine.
„-Hai, vino”. Deasupra ușii unde sunt invitat e un bec. Becul e roșu ca mușamaua de pe canapea. Nu e roșu, doar cineva l-a vopsit în roșu. Roșul e mai roșu decât bubițele de pe mine. Care sunt roz. Când le apăs dispar, apoi reapar. Unele sunt mici și multe la un loc. Alea nu dispar.
Pe ușă scrie „I-ZO-LA-TOR”.
Ușa scârțiie ca într-un film de pe Netflix.
„-Dumneavoastră sunteți fiul? Intrați”. Am un nod în gât cât China. „I-am făcut mamei o ecografie pentru că ne-am gândit la ce-i mai rău, dar nu e nimic. Doar o infecție. Am curățat-o azi, ia antibiotic si mai vine de 2-3 ori și mai vedem”.
Mama nu zice nimic. Eu nu zic nimic. Coborâm scările policlinicii. Eu am adidașii prăfuiți. Cu amintiri. Mama are sandale. Între noi sunt 25 de ani. Mai puțini de când am fost eu ultima dată la policlinică cu mama.

Unde e locul din tine unde se strânge frica?

Ne auzim de dimineață, alături de Luca în Deșteptarea la Radio Europa FM ❤️

11/02/2026

Vocea pe care o auzi dimineața la Europa FM vorbește despre emoții, vulnerabilitate și speranță. Un interviu sincer cu Adrian Luca, dincolo de microfon. 🎙️
🔗 https://buff.ly/kwHSxPJ

10/02/2026

Judecătorul CCR Gheorghe Stan va fi prins la bătrânețe și premiul pentru cel mai dedicat tătic pentru că omul ar fi decis că e momentul ideal să-și ia concediu, nu orice concediu, ci paternal. Nu am ce comenta, iată un bărbat dedicat familiei.
Doar că trebuia Curtea să decidă despre pensiile magistraților, dar copilul nu așteaptă, statul poate.
Fără judecătorul Stan, CCR rămâne fără majoritate și intră într-o pauză pe termen artistic. Eh, nu vă speriați, sigur n-o să stea doi ani- doar zece zile, o să stea atât cât n-o mai fi subiectu’ subiect. Adică până se “răocorește”, deși e posibil să se și încălzească. Totul depinde de cine e la butoane.
Între timp, soția domnului Stan- mama eroină la copii (și pofta inimii), Maria Ecaterina Stan, magistrat la Tribunalul București, e direct vizată de reforma pensiilor. Ați prins-o?
Judecătorul Gheorghe Stan e “un pilot” care a aterizat la CCR în 2019, propus de un alt mare daddy al României, după ce fusese șeful unei faimoase secții speciale- ăia care cercetau infracțiunile din justiție.
La capitolul studii, domnul judecător suprem are școala lego- o privată, licență la Sibiu, master la UB; dar a mai făcut unul și la FF.
România pierde probabil 231 milioane de euro. Domnul Bolojan trimite o scrisoare la Curte. Dacă e să ne luăm după concediul judecătorului Stan, scrisoare a fost uitată pe pian în baie.
Între timp eu tocmai am plătit taxele pe ghișeul.ro iar Președintele n-o arde internațional că are treabă loco, așa zice. Președintele a uitat că voia să facă referendum în justiție. Probabil că e prins cu numirile de la parchete și servicii. Sau doarme. Vă aștept împreună cu Luca Pastia, un alt tătic (el e chiar devotat!) mâine dimineață în Deșteptarea la Radio Europa FM
Somnic ușor, România!

09/02/2026

La ședința din seara asta, povesteam cu Luca despre o știre care mi-a sărit în ochi azi: România își lansează propriul brand de apă minerală — „Dacia”. (Pentru cei care se întreabă de ce nu se cheamă „Oltcit”, răspunsul e simplu: Oltcit lua apă la delcou.) Gluma o păstrăm pentru mâine dimineață, la Radio Europa FM în Deșteptarea.

Dar știrea asta mi-a deschis un sertar vechi din memorie. M-am trezit, fără să vreau, înapoi pe strada copilăriei mele, în anii de după ’90, când apa rece se oprea în cartier cu zilele. Era o liniște specială atunci, nu din aceea care te neliniștește, ci una care strângea oamenii laolaltă, ca un fel de respirație comună a blocului, a cartierului.
Apoi începea ritualul: perechi-perechi de bidoane de 5 litri ținute de mâini mici se aliniau ca într-un careu de instrucție, iar noi, copiii, porneam în coloană spre cișmeaua de pe strada Drumul între Vii. N-am știut niciodată dacă numele venea de la vița de vie sau de la altceva, dar avea un farmec aparte, ca un titlu de poveste pe care nu-l înțelegi complet, dar îl simți.
Am făcut drumul ăsta și iarna, când cișmeaua era înghețată și apa curgea cu zgârcenie, dar în mintea mea a rămas mai ales vara: praful cald, genunchii mei juliți care loveau bidoanele goale fără să doară, ca și cm aș fi driblat cu o minge invizibilă.
Tot pe strada asta, îmi amintesc, coboram spre Dâmbovița, unde ne răcoream fără să ne pese de petele care apăreau pe piele (genul ăla de pete care ar speria orice părinte acum). Nici nu le vedeam. Eram prea ocupați să fim vii.
Pe strada Drumul între Vii era apă.
Pe strada Drumul între Vii era viață.
Și poate că, fără să știm, acolo am învățat ce înseamnă să duci lumea mai departe cu un bidon în mână și cu un cartier întreg alături.